„Bună ziua, aici ambulanța! Cu ce problemă vă confruntați?”, este o întrebare pe care o auzi permanent în dispeceratul integrat din cadrul Inspectoratului pentru Situații de Urgență „Avram Iancu” al județului Cluj. Telefoanele sună pe bandă rulantă și cazurile te copleșesc prin diversitatea lor. Pentru cineva cu experiență, astfel de situații reprezintă o zi obișnuită de muncă. De peste 27 de ani, Mihaela Cete activează ca operator la Serviciul Județean de Ambulanță. Sunt aproape trei decenii de muncă asiduă, nenumărate misiuni și clipe memorabile. Iar dacă iei în calcul și anii copilăriei, atunci îți dai seama că un destin se poate creiona atât de frumos în jurul salvatorilor. Tatăl Mihaelei a lucrat ca ambulanțier timp de 37 de ani, cu sora își împarte tura tot la ambulanță, în vreme ce soțul este asistent medical la Spitalul de Copii. Zâmbind, operatorul mărturisește cu o voce blândă că astfel s-a găsit o înțelegere perfectă în familie.
„Am crescut cu ambulanța în casă. Pe vremea aceea se numea Salvarea. Tatăl meu a fost ambulanțier și mă lua cu el la serviciu. Cunoșteam pe toată lumea. Colegii de la ambulanță ieșeau mult împreună și în timpul liber. Cei de vârsta mea își aduc aminte de toate sărbătorile comuniste, unde mergeau cei de la asistență medicală. Atunci ne întâlneam toate familiile, copiii se jucau între ei. A fost frumos și mi-am dat seama ce înseamnă ambulanța. Sora mea este pe intervenție de peste 30 de ani. Vorbim despre cazuri, dar nu insistăm. Totuși, ne susținem moral foarte mult. Eu am început în 1994, urgențe existau și atunci, doar că interveneam mult în cazul femeilor însărcinate. S-a întâmplat ca ele să și nască pe ambulanță. Trebuia să improvizezi, să te adaptezi și să rezolvi situația. Foloseam acele Dacia Break și colegii se chinuiau să le pună perfuzii pacienților. Chiar și noi, în dispecerat, aveam niște tăblițe de plastic unde era scris numărul mașinii și numele asistenților, respectiv al medicilor. Formai echipajul și înșirai mașinile, știind cine trebuie să meargă la caz. Era foarte interesant. Și acum nu-mi vine să cred că folosim tablete moderne.”
În 27 de ani, Mihaela n-a contabilizat niciodată câte cazuri a gestionat. Mii de persoane au primit ajutor medical în urma deciziilor luate rapid de operatorul din dispecerat. În schimb, spune cu mâna pe inimă ce îi oferă un mare sentiment de bucurie. Acasă, fiica ei îi atrage din senin atenția: <<Mami, ți-a scris cineva mulțumesc. Tu pe toată lumea ajuți?>>. Cu alte cuvinte, recunoștința oamenilor o determină să își desfășoare activitatea cu un profesionalism remarcabil.
„M-a ajutat acest loc de muncă din multe puncte de vedere. Prietenii se amuză că iau decizii la secundă. La cazuri, pe lângă întrebările tipice, mă bazez pe fler. Pățim ca oamenii să ne sune și să facă farse. Ține puțin și de experiență să alegi informația corectă. Un bun operator la dispecerat trebuie să aibă atenție distributivă, să fie calm și să empatizeze cu apelantul, dar nu foarte tare. Fără spirit de echipă, nu se poate face nimic. Cu colegii de la I.S.U. lucrăm pe tură de ani buni și ne înțelegem excelent. Am familia de acasă și familia de aici. Dacă noi nu suntem uniți și nu ne apărăm, cine să o facă?”.
Pandemia ne-a schimbat tuturor viața. Incertitudinea, frica de a nu te îmbolnăvi și numărul mare de persoane infectate cu coronavirus au bulversat întreaga societate. Pe umerii personalului medical a căzut o presiune colosală în ultimii doi ani.
„Îți trebuie un gram de nebunie să faci meseria aceasta. E exact ca la cei din teren. Stresul e foarte mare, mai ales în această perioadă de pandemie. Solicitările sunt multe, găsești cu greu resurse. În această perioadă nu am mai fost doar o linie de urgență, ci le-am ascultat oamenilor toate problemele. Mulți sunt speriați de COVID, nu știu ce să facă. Îi încurajăm, spunându-le că, într-un final, totul va fi bine. Noi, dispecerii, am fost printre cei dispuși oricând să îi asculte pe oameni. Ne sunau noaptea și ne găseau pe noi. Pandemia a fost o perioadă grea, cu un volum de muncă nemaivăzut. A fost un război, un fel de ruletă rusească. Din fericire, la noi n-au existat atâția morți. Nu s-a întâmplat să moară oamenii acasă că nu a mai ajuns ambulanța. Acum se simte o mică îmbunătățire. Suntem cu recoltările la zi, ceea ce este foarte bine. Nu se mai așteaptă patru sau cinci zile”.
Mihaela Cete rămâne aproape de pacienți și colegi cu aceeași pasiune ca acum 27 de ani. Nu va uita niciodată cum a trăit primele zile ca dispecer la ambulanță. „Mi-a plăcut, că altfel n-aș fi mers pe drumul acesta”, ne asigură colega noastră, a cărei bunătate și pricepere impresionează pe oricine. Împreună cu personalul ambulanței, alcătuim o echipă pregătită să intervină în orice clipă.
Autor: sg.maj. Paul Olar
Recent Comments