Încă sufăr după pompieri…

Sunt deja câteva luni de când am trecut în rezervă. Imediat ce am terminat, m-am dus cu soția la mare. Lângă hotelul nostru am întâlnit trei băieți de la SMURD. Patrulau pe acolo. Instant s-a ridicat părul pe mine, văzând că-s pompieri.

E o meserie grozavă și o recomand la oricine!

De aia l-am încurajat și pe băiatul meu cel mare să dea la pompieri. I-am și zis: „Copile, dacă reușești, pun cheile de la mașină pe masă și gata. E a ta! Devin pasagerul din dreapta, în caz că ai chef să mă duci”. Răzvan a mers la Boldești, a terminat ca șef de promoție și acum activează la Detașamentul 2 Cluj-Napoca. Sunt extraordinar de mândru de el. Subliniez, cu litere mari: MÂNDRU DE EL!

Mai am un băiat, e încă la liceu și m-aș bucura să devină pompier. Vai, ce mi-ar plăcea! Oricum, o să îl susțin să-și aleagă propriul drum. Odată ce a terminat școala militară, pe Răzvan l-am luat deoparte și i-am spus: „Tu să-ți vezi de treaba ta! Să nu te intereseze de altul. Dacă îți faci treaba, oamenii te apreciază”. La un moment dat era bucuros că l-a chemat domnul general. Atunci i-am zis din nou: „Ai înțeles acum despre ce vorbeam? Munca ta e apreciată”.

Dincolo de asta, există mulțumirile primite de la oamenii pe care îi ajutăm. Nu găsesc o satisfacție mai mare. Noi pentru clipele ălea trăim!

Stagiul militar l-am efectuat în 1988, tot la pompieri. S-a terminat armata, iar ei mi-au propus să rămân. Nici n-am vrut să aud. Destinul m-a adus din nou aici, în 2006. Am venit inițial ca șofer. La primele intervenții așa-mi tremura piciorul pe ambreiaj… Ferească Dumnezeu! Te grăbești să ajungi la timp, să ajuți.

Mi-am propus să nu mă implic emoțional, dar n-ai cum. Majoritatea intervențiilor îți rămân în minte. Dacă iubești oamenii și îți pasă, dramele te ating. Uneori, după un accident unde erau implicați copii, ne întorceam în subunitate și ni se băteau genunchii unul de celălalt. Contează să știi să pui stop și să o iei de la capăt, să te descurci în misiuni.

Mai sunt unii ce se laudă că habar nu au de o anumită intervenție, că s-a întâmplat demult. Prostii! Știți echipele ălea de fotbal ce se bucură în vestiar după o victorie mare? Așa eram și noi, când salvam pe cineva. Strigam: „Bravo, mă!”

Bine, eu am oricum o gură cam mare. Poate că pe unii i-au supărat vorbele mele. Sper doar ca ei să știe că îi iubesc. Mult. Și că de fiecare dată am vrut binele nostru. 16 ani de zile am mâncat cot la cot și am mers la intervenții. Am depășit o grămadă de probleme…

Înainte ca domnul general să-mi citească ordinul de trecere în rezervă, mă gândeam dezamăgit că e ultima tură. În ziua aia mi-am urmat rutina, mergând la sala de sport. Dintr-o dată sună alarma și fug în centrală, să aflu despre ce e vorba. Buf, ne-a intrat un accident. L-am auzit pe GIS, strigând: „Luci, pregătește-te, că plecăm!”. Am tras pantalonii pe mine și am ieșit pe ușă.

Atunci am văzut autospecialele scoase afară, cu sirenele pornite. Colegii stăteau în fața lor și mă aplaudau. O jumătate de oră nu mi-am revenit din emoții. Parcă le citeam gândurile: „Uite că și Iluțan, guralivul, și-a pierdut cuvintele!”

Îi mai vizitez la subunitate și plec încărcat de emoții. Acum trebuie să-mi sprijin copiii, să fiu aproape de ei, numai că le-am zis ceva colegilor, la final: „Dacă mă sună cineva de la ISU Cluj, am venit. Oricând, la orice oră!”

Vă mulțumesc din suflet!

Call Now Button