Cred că dintotdeauna mi-am dorit să devin medic. Nu am vrut altceva. E ceva ce a rămas și va rămâne. Aveam, probabil, trei ani, când am primit o trusă de plastic cu seringă și înțepam toate păpușile. Acesta a fost începutul.
Am ținut neapărat să ajung până aici, iar în facultate am lucrat ca asistentă pe terapie intensivă. La vremea respectivă, faptul că n-am luat și rezidențiatul pe această specializare a reprezentat un mare eșec. Drept urmare, am fost pusă în fața faptului împlinit și am ales medicina de urgență. Ulterior, ca medic rezident am aflat de SMURD. Totul se întâmpla în 1995.
Mi-a plăcut foarte mult să particip la intervenții și am mers ca voluntar. Era un colectiv extrem de primitor, cu oameni tineri și exista o atmosferă pozitivă. La multe cazuri am luat parte împreună cu Bernard și am învățat foarte multe. Ne întorceam cu toții și povesteam despre cazuri. Mâncam împreună, băieții de la pompieri ne făceau un ceaun foarte gustos. Aveam o autospecială pe care am numit-o <<Bunicuța>>, iar colegii de la Detașament o bibileau ca pe mașina personală.
Mi-a intrat în sânge microbul și l-am adus și acasă, întrucât fratele meu e urgentist. Povestea a continuat, fiica mea alegând medicina. Acum e studentă în anul V și voluntar la SMURD. Inițial, n-am fost de acord cu decizia ei, dar nu m-am putut opune. E tare încăpățânată. Acum, îmi dau seama că toată familia e legată de medicina de urgență. Pe ea și pe fratele meu i-am dus de mânuță la SMURD.
Uitându-mă în spate, curajul ne definește. Nu știam mare lucru, însă am îndrăznit să întrebăm. Fiind un colectiv mic la început, ne-am susținut reciproc. Asta e nemaipomenit! Am râs împreună și am plâns împreună. Îmi vine în minte un moment, la un accident foarte grav. Când am coborât din mașină, oamenii se adunaseră și am auzit din mulțime: <<Au venit cei în roșu. Va fi bine!>>.
Îmi dau și acum lacrimile, pentru că asta reprezentăm noi. Eram foarte tineri și acesta a fost atuul nostru. Ne-a impresionat suferința semenilor și faptul că ei se bazau pe noi. Vedeam că facem lucruri bune și atunci am găsit de fiecare dată puterea să continuăm.
La SMURD e locul unde se cern oamenii. Sunt oamenii cu un caracter frumos. Pe de altă parte, nu-mi vine să cred cât de mult s-a schimbat totul. De la o singură mașină, acum folosim elicoptere. Acela ar fi apogeul carierei mele, îmi doresc să ajung și acolo. Ar fi încununarea muncii de o viață. Peste tot există aspecte ce pot fi îmbunătățite și veșnic vor apărea nemulțumiri. Astfel, e important ca noi să ne găsim singuri calea.
Paramedicii sunt familia mea. Le-am zis-o de nenumărate ori. Trebuie apreciat faptul că ei vin ca voluntari și încearcă să învețe. E ceva minunat și am trăit momente deosebite cu ei. Nu văd SMURD-ul fără ei. Într-un fel, sunt sufletul pe care ne pliem cu toții și trebuie să îi păstrăm. Ne ajută să rămânem tineri și ne împing de la spate în clipele dificile. S-a întâmplat să venim de la un caz dificil și să nu vorbească nimeni pe ambulanță. Era o încărcătură apăsătoare. Apoi a sunat tableta din nou și am realizat că e obligatoriu să îi susțin, să sperăm împreună că va fi bine.
Până la urmă, SMURD-ul înseamnă că ne bazăm unii pe ceilalți. Colegilor rezidenți le transmit că medicina de urgență e o specialitate tânără, grea, însă extrem de frumoasă. Poate că nu primim suficientă apreciere. Chiar și așa, nu ne vom pierde niciodată speranța. Formăm o echipă și reușita cazului depinde de fiecare dintre noi.
Vă mulțumesc tuturor!
Recent Comments